“Dupa o ploaie de vara, care nu izbutise sa racoreasca pietrele din curtea interioara, siruri de furnici napadisera crapaturile. Adina turna apa cu zahar pe teava ingusta a unei andrele circulare. Puse andreaua in crapatura pietrei. Furnicile se strecurara inauntru insirandu-se una dupa alta, mai un cap, mai o burta. Adina lipi capetele tevii la flacara unui chibrit si-si puse colierul in jurul gatului. Se duse la oglinda si vazu colierul acela viu, desi furnicile murisera incleiate in zahar chiar pe locul unde se asfixiasera.
Abia in acel colier fiecare furnica devenise un animal pentru ochiul nostru.
Adina mergea saptamana de saptamana la frizer pentru ca parul crestea repede si nu avea voie sa-i acopere urechile. In drum spre frizer trecea pe langa vitrina cu cruci, burlane si cani. Tinichigiul ii facea semn din spatele geamului si ea intra inauntru. Ii dadea un cornet din hartie de ziar. In el erau cirese de mai, in iunie caise, vara chiar struguri, desi prin gradini nu se copsesera inca. Adina credea de pe atunci ca hartia de ziar transforma fructele.
Cand ii dadea cornetul, tinichigiul spunea, ia si mananca altfel se strica. Ea manca repede, fructele puteau sa se strice chiar in timp ce el spunea asta. Pe urma tinichigiul adauga, mananca incet sa simti fiecare imbucatura.
Mesteca, inghitea si vedea cum flacara tasnea din aparatul de sudura, cum lingea gaurile pe fundul oalelor si le lipea. Gaurile astupate straluceau ca burlanele, canile si crucile din vitrina. Cand focul nu roade oalele, moartea le musca de cur, spunea tinichigiul.
O data, intr-o dupa amiaza, Adina s-a dus sa se tunda cu colierul de furnici in jurul gatului. Sedea pe scaun, in fata oglinzii mari, si-si balabanea picioarele. Frizerul ii pieptana parul la ceafa si-si duse deodata pieptanul inaintea ochilor, ori dispar furnicile astea, ori dispari tu cu ele cu tot.
Intr-un colt motaia un barbat. Tinea in poala pisica frizerului. Barbatul era numai piele si os si in fiecare dimineata, cand mergea la abator, pe pod ii crestea o creasta de cocos. Tresari speriat din somn si arunca pisica, pe langa oglinda, pana in pragul usii. Mi-ajung hoiturile de animale de la abator, racni el si scuipa pe jos.
Podeaua era acoperita cu par taiat, cu parul barbatilor storsi de vlaga, care se cunosteau intre ei. Era aspru, gri-inchis, gri-deschis si alb. Era des ca si cand ar fi acoperit pielea unui cap urias. Printre suvite se tarau gandaci de bucatarie. Suvitele se ridicau si coborau. Parul traia pentru ca il purtau gandacii. Pe capetele barbatilor nu traia.
Frizerul arunca foarfeca in sertarul deschis, asa nu pot sa tai parul, spuse el, furnicile imi intra pe sub haine. Isi scoase camasa din pantaloni si se scarpina, cand isi retrase degetele, pe burta ii ramasera dare rosii, injura de mama furnicilor. Cel de la abator injura de mama hoiturilor. Oglinda se facu deodata atat de inalta si sertarul atat de adanc, incat Adina isi vazu picioarele sub scaun atarnandu-i de pe un acoperis. Fugi afara, in fata usii, unde se intindea pisica. Pisica privea dupa ea. Avea trei ochi.
Saptamana urmatoare frizerul ii dadu Adinei bomboane. Aveau par lipit pe ele, o zgariau la limba. Adina voia sa scuipe parul si el spunea, lasa ca-ti curata gatul.
Bomboanele scartaiau in gura, Adina intreba cand o sa moara barbatul care aruncase pisica. Frizerul isi vari un pumn de bomboane in gura, cand tund atata par de la un barbat ca sa pot umple un sac, un sac plin ochi. Cand sacul e la fel de greu cat barbatul, atunci omul moare.”
