It's in the water baby...

Obsesiile trec, bineinteles. Perioada de acomodare seamana cu cele 5 stadii ale durerii… Denial. Anger. Bargaining. Depression. Acceptance. Odata ce ajungi la ultimul stadiu, astepti Numbness-ul sa apara, sau cum ar spune altii viata normala se reinstituie. Scoala. Facultate. Job. Examene. Blablabla. V-ati prins voi.

Dar in curand va veni o alta obsesie care va creste din nou graficul zilelor cu soare. Apropo de zile cu soare, nu stiu cum e prin alte parti dar aici e groaznic si ploua de ceva zile. Poate de aia se instituie asa usor usor aceasta asa numita “amorteala”… Pana una alta va recomand o melodie care ma innebuneste de ceva zile…  

OBSÉSIE, obsesii, s.f. Tulburare a voinţei care se manifestă prin idei fixe, prin dorinţa irezistibilă de a face un act determinat, bolnavul fiind conştient de caracterul anormal al acţiunilor sale. ♦ Imagine sau idee inadecvată care revine neîncetat în câmpul conştiinţei, stăruitor şi anormal; preocupare chinuitoare. [Var.: (înv.) obsesiúne s.f.] – Din fr. obsession. 

Desigur, cu totii avem obsesii. Adica, suntem bolnavi. E probabil adrenalina, cred ca e mai bine decat sa fii nebun. Cand esti nebun ai senzatia ca asa trebuie sa fie, asta e realitatea, asta e drumul meu in viata. Dar pentru un om cu o obsesie, omul ala stie unde greseste si stie cum exagereaza si stie cum sa se opreasca dar continua. Ca si mine de altfel. Asa, ca judecati-ma, va rog. Cate coincidente! Cate asemanari! Si cate diferente. Sunt obsedata de ideea asta cu asemanarea, desi practic habvar nu am daca se aseamana sau nu. De la prima impresie pana la zodia in care sunt nascuti. Pentru mine sunt la fel. …asa ca intrebarea revine. Ce fac acum? Ma bag cu capul inainte? Fug cat ma tin picioarele? (asta trebuia sa fac si prima oara…) Sau stau sa vad cum explodeaza bomba asta artizanala? Nu zic ca nu ar fi placut, dar totusi, vorbim despre inima mea. Desigur, in fiecare dimineata o sa zic ca acum ma voi opri, nici macar nu ma voi mai gandi la ceva legat de el. Dar stii si tu la fel de bine ca si mine ca nu ma pot opri. Singurele care ma pot opri sunt amintirile de atunci.

“…Dacă aş închide ochii, probabil că ai fi aici. Ai sta lângă mine fără nici un motiv. Ai închide ochii şi te-ai preface că dormi, ca să vezi de fapt pe sub gene cum te privesc. Ai deschide uşa şi mi-ai zâmbi, nici tu nu ştii de ce. Ai uita că ea e în cameră şi m-ai strânge în braţe. Ai cânta melodia asta atât de fals, şi totuşi atât de frumos. Ai râde de mine, numai tu ştii de ce. Ai spune că totul îţi e indiferent, şi apoi m-ai săruta. Dacă aş închide ochii… dar nu îi închid, deja nu pot să îi mai închid. Mi-e frică, mi-e atât de frică să cobor de aici, de pe norul ăsta… Mi-e bine aici, trăiesc eu cu mine, mine cu mine, mine în mine… Nu am nevoie de nimic, decât să mă lăsaţi să visez. Nu mai vreau nimic altceva în afară de visul ăsta. Chiar dacă mă destram încet, chiar dacă îmi pierd pulsul, chiar dacă gloanţele mi-au penetrat inima, chiar dacă… Azi nici măcar cafeaua nu îmi mai zâmbeşte, găsesc sprijin în ţigara ce arde în continuu în scrumieră, în floarea ofilită de pe masă, în melodia asta atât de rea cu mine şi în toate lucrurile care pentru altcineva ar părea atât de lipsite de importanţă. Pentru prima oară mă uit în jos şi văd cât de sus sunt, îmi imaginez deja cum ar fi dacă aş cădea. Nu ştiu dacă aş suporta durerea, aş vrea să îmi dai aripile înapoi, vreau să zbor din nou, şi să mă aşez pe alt nor, şi totuşi acelaşi. Nu râde, chiar mi-e frică…”